Originar din Cebza, județul Timiș, o localitate cu tradiții religioase vechi, Ioan Olariu a crescut într-o familie de oameni simpli și credincioși. A fost atras încă din copilărie de carte și rugăciune, urmând cursurile Școlii Normale (astăzi Colegiul Național Pedagogic „Carmen Sylva” din Timișoara) și apoi Școala de ofițeri din Ineu. Ulterior, s-a orientat spre teologie, devenind preot în mai multe localități din județ și, pentru o vreme, protopop la Deta. Din 1972, a fost transferat la parohia Timișoara Iosefin, unde a fost activ nu doar ca slujitor al altarului, ci și ca mentor pentru alți preoți, profesor de religie și coordonator de activități sociale. A sprijinit numeroase inițiative comunitare, inclusiv înființarea unei cantine pentru persoane aflate în dificultate, colaborând cu Societatea Femeilor Creștin-Ortodoxe, cantină care funcționează și astăzi. În 1990, a devenit redactor al ziarului eparhial „Învierea”, contribuind cu articole valoroase în contextul lipsei acute de literatură religioasă de după 1989. A fost, de asemenea, printre primii preoți care au predat religia în școli. Pentru întreaga sa activitate, a fost distins cu Crucea Patriarhală, una dintre cele mai înalte distincții acordate în Biserica Ortodoxă Română. Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om cald și dedicat slujirii oamenilor, chiar și după pierderile personale dureroase prin care a trecut. „Cei ce am slujit împreună cu el și credincioșii care l-au cunoscut, iubit și apreciat, îl purtăm în rugăciune, ne folosim încă de sfaturile și învățăturile sale și avem în suflet chipul său luminos, cu ochi pătrunzători, mereu aureolat de un zâmbet ce iradia bunătatea inimii sale și dragostea nefățarnică față de toți oamenii. Credința, nădejdea, pacea interioară, slujirea curată la altar și familia unită în jurul lui l-au ajutat să treacă peste cele mai grele încercări ale vieți