În cimitirul evreiesc din Timișoara poți intra de duminică până joi, între orele 9 și 17 și numai cu capul acoperit. Când am intrat eu, în cimitir era pustiu, nici țipenie de om. Pustiu și o senzație de sfârșit de lume, mică apocalipsă a unei lumi fascinante plină de istorii pierdute. Pe cărările înfundate în buruieni, printre pietre funerare prăbușite, sparte, șterse de timp, crengi rupte și copaci căzuți, pe lângă anvelopele de mașină „depuse” la monumentul veșniciei lui Adolf Heller, am ajuns la mormântul domnului dr. Paul Costin, unde multele pietricele de pe lespede stau mărturie că fostul președinte al Comunității Evreiești din Timișoara n-a fost uitat. Obiceiul de a pune pietre pe mormintele evreiești este o tradiție ancestrală, profund simbolică, un gest palpabil de comemorare, un fel de a spune ești aici, sunt aici, nu te-am uitat. Florile sunt efemere, se ofilesc și pier, piatra simbolizează eternitatea legăturii cu cei care au murit. Chiar lângă mormântul său, o inscripție-săgeată, copilăros scrisă, îndreaptă pași către „Rabinu’ minune”. Curiozitatea e invincibilă, căci un semn ca acela ar produce, probabil, pelerinaj perpetuu cu un pic de marketing turistic. Așa că urmezi semnele, pe la mărul de la mormântul lui Goldenfeld, piatra mormântului lui a căzut demult, pomul e viu și plin de mere dulci, gustul pe care-l știu de-o viață, neschimbat. Iau un măr, pun o piatră pe lespedea mătuită și merg mai departe către Rabinu Minune, pe sub salcia plângătoare de la mausoleu, pe lângă nucul plin de nuci al dr. Alfred Fried. Ocolesc zeci de lespezi prăbușite, citesc numele, acolo unde se mai pot citi, pe unele le cunosc, în aerul lichefiat plutesc ambiguități și povești eterice despre vieți și oameni care au fost; doctori, rabini, profesori, negustori, mame, oameni cu istoriile lor într-o istorie mult, mult mai mare. Cimitirul Evreiesc Primele documente oficial